„Ca istoric vă depun mărturie că istoria, până la urmă, nu iartă. În timp, istoria aşează pe fiecare unde-i este locul, după fapta şi gândurile sale. De fapt, nimic nu se dobândeşte de-a gata, nimic nu se obţine de-a gata. Totul cere muncă, stăruinţă, credinţă şi, mai ales, dragoste pentru ţară“.
Dinu C. Giurescu
Luna februarie ne prilejuieşte aniversări de referinţă pentru spiritualitatea românească, fie că este vorba despre mari personalităţi care au intrat în istorie (Bogdan Petriceicu Haşdeu, Spiru Haret sau Constantin Brâncuşi ), fie că ne putem împlini îndatorirea de ne exprima, în aceiaşi măsură, simţămintele de preţuire şi respect faţă de oameni mari ai poporului nostru, care, deşi ajunşi la vârste înaintate, continuă să fie prezenţe notabile active în viaţa cetăţii.
Academicianul Dinu C. Giurescu împlineşte, luni 15 februarie, venerabila vârstă de 89 de ani pe „câmpul de bătaie“, având ca adversari pe cei care au ca scop de război scoaterea din istorie a poporului român. Domnia Sa, care „face parte dintr-o adevărată dinastie de mari istorici ai României“, dedicată cercetării, scrierii şi predării „Istoriei Românilor“, a ajuns să trăiască momentul răzbunării duşmanilor de moarte ai românilor, cu cea mai perfidă armă, ştergerea memoriei societăţii, a identităţii naţionale. Căci ce altceva este istoria, decât „(…) memoria umanităţii sau a fiecărei societăţi în parte: ce au făcut înaintaşii, cum s-au descurcat, unde suntem astăzi“, aşa cum simplu, pe înţelesul tuturor, o definea chiar cel mai vigilent şi aprig străjer al „Istoriei Românilor“, profesorul Dinu C. Giurescu.
Bunicul său, istoricul Constantin Giurescu (1875-1918 ), a fost conferenţiar de Istorie modernă a românilor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi membru activ al Academiei Române, iar tatăl, academicianul Constantin C. Giurescu (1901-1977), a fost profesor universitar, istoric, diplomat şi om politic. Dintre marile opere pe care ni le-a lăsat moştenire fac parte: Istoria românilor, patru volume apărute între anii 1935 şi 1942 la Editura Fundaţiilor Regale , dar şi primele două volume din ediţia nouă, în coautorat cu fiul, Dinu C. Giurescu, apărute la Editura Ştiinţifică în anii 1974 şi 1976.
În prezent, istoricul constată cu amărăciune: „În fapt, Istoria românilor a dispărut ca disciplină formativ în învăţământul liceal. Tinerilor li se oferă o istorie care poate fi a oricui. Şi este aşa deoarece curricula este una singură pentru toate categoriile de şcoli. Regresul este şi mai mare pentru că se renunţă definitiv la studiul Istoriei ca disciplină fundamentală, pe cale de consecinţă şi la români şi a lor istorie ca materie de studiu“.
Cum s-a putut întâmpla, cum de a fost posibilă această insultă la adresa poporului român ? Iată ce răspuns , tot simplu şi pe înţelesul tuturor, are dascălul de istorie a românilor: „În zilele noastre a-ţi iubi ţara este aproape un delict! Cu cât uiţi mai repede şi mai ireversibil trecutul care-ţi aparţine, cu atât mai uşor îţi pierzi identitatea.
Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de-a şterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariţia noastră ca neam. Asta vrem?
Pentru că istoricul Dinu C. Giurescu nu voia să devenim un popor ca o masă diformă, a acceptat să intre în politică şi la 21 decembrie 2012, în calitate de decan de vârstă al deputaţilor, avea să spună:
„Doamnelor şi domnilor deputaţi,
La acest moment al desfăşurării ordinii de zi, să-mi daţi voie să vă împărtăşesc câteva gânduri care sunt pornite din experienţa mea de profesor şi de cercetător al istoriei noastre. România noastră de astăzi însumează o evoluţie: plus şi minus de-a lungul unui îndelungat răstimp. Ca atare, ne întrebăm cum va fi ţara noastră de mâine. Pentru a putea răspunde la această întrebare, daţi-mi voie să ne îndreptăm spre realităţile pe care le trăim.
De interesul naţional se vorbeşte mult şi adesea. El este însă peren. El ne însoţeşte în momentul din care ne naştem şi pleacă din noi în momentul în care ieşim de pe scenă. De fapt, acest interes, până la urmă, se poate defini că este ceea ce vrem să fim, adică oameni liberi, prosperi şi respectaţi. De aici şi nevoia unui proiect naţional pentru propăşirea ţării, fiindcă de prea multe ori s-a făcut o confuzie între scop şi mijloace.
Şi încep, după a mea meserie, încep cu şcoala. Şcoala şi slujitorii ei să încercăm să-i repunem în drepturile lor. Avem obligaţia de a ne recunoaşte şi a cinsti limba şi literatura română, istoria şi geografia patriei, identitatea noastră; deopotrivă am moştenit aceste valori şi ele vor merge mai departe.
Tot acum pot să spun că celelalte comunităţi etnice îşi afirmă individualitatea şi cultura, îşi exercită efectiv drepturile şi libertăţile constituţionale. Avem, de asemenea, datoria, mergând către partea materială, datoria de a fructifica bogăţiile ţării în beneficiul, însă, al cetăţenilor.
România este bine-cunoscută prin pământul ei roditor, udat de numeroase ape. Începuturi bune au fost efectuate în ultimele luni, ele se cuvine însă a fi dezvoltate şi extinse.
Însă, cu pământul României este o problemă. El se vinde în prezent de şase-opt ori mai ieftin decât pământurile similare din celelalte ţări europene, şi această problemă va trebui să fie rezolvată. (…) trebuie să valorificăm bogăţiile minerale în interesul cetăţenilor, fie în regie proprie, fie prin intermediul unor terţi, dar cu redevenţe care să se situeze la plafonul de sus,obişnuit în celelalte ţări europene.
Pădurile, după cum ştiţi, au fost tăiate fără noimă în ultimul deceniu şi jumătate şi a sosit acum timpul ca tăierile să se facă raţional, pentru ca fondul forestier să poată fi apărat cum trebuie.
De fapt, întreg acest progres economic şi de relansare a economiei, de care vorbim, nu este cu putinţă dacă nu încercăm să valorificăm şi să dispunem de veniturile pe care ţara le oferă şi aşteaptă să fie puse în valoare.
Suntem for legislativ şi, ca atare, avem datoria morală şi obligaţia să îndreptăm acele legi sau dispoziţiuni care au pricinuit numeroase neplăceri sau chiar suferinţe. Acum aş trece la câteva componente ale societăţii noastre actuale.
Încep cu armata. Armata să fie înzestrată cu ce are nevoie. Îmi exprim respectul pentru militarii noştri care au apărat şi apără în continuare ţara noastră. Şi mă gândesc şi la pensionarii militari. (…) Îmi exprim acelaşi respect pentru medici şi personalul sanitar care salvează vieţi în fiecare zi. Să facem astfel încât să nu mai moară nimeni în faţa unui spital închis în numele unei reforme sanitare.
Pensionarii sunt patru milioane şi jumătate. Constituie o permanentă problemă pentru noi, pentru că o duc foarte greu. S-au făcut unele îmbunătăţiri, de asemenea, în ultimele şapte-opt luni, dar foarfeca preţurilor şi dimensiunile pensiilor propriu-zise nu le permit decât să trăiască la limită, adeseori chiar în condiţii de foamete.
Ca profesor, mă întâlnesc foarte adesea cu tineri, fie studenţi, fie absolvenţi, şi preocuparea lor majoră este ce vor face după aceea. Vor găsi un loc de muncă? Vor putea să-şi fructifice capacităţile sau nu? Şi aceasta constituie o problemă permanentă.
(…) Suntem for legislativ şi sigur că avem în mintea şi în gândurile noastre să ne respectăm cetăţenii, care nu o dată au fost socotiţi ca o masă de manevră chemată să-şi dea voturile din patru în patru ani.
Dacă vorbim de cei vii de astăzi, să ne gândim însă şi la înaintaşii care au lucrat şi au trăit şi s-au luptat pentru propăşirea neamului. Să nu lăsăm cimitirele eroilor să fie în paragină şi să fie pângărite. Să nu mai lăsăm monumentele istorice şi arhitectura de patrimoniu în paragină.
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Ca istoric vă depun mărturie că istoria, până la urmă, nu iartă. În timp, istoria aşează pe fiecare unde-i este locul, după fapta şi gândurile sale. De fapt, nimic nu se dobândeşte de-a gata, nimic nu se obţine de-a gata. Totul cere muncă, stăruinţă, credinţă şi, mai ales, dragoste pentru ţară.
Acum, doamnelor şi domnilor deputaţi, Vă rog să redaţi Parlamentului bicameral locul ce i se cuvine ca instituţie fundamentală a statului de drept. În încheiere, întrebarea care stăruie în faţa noastră este: Ce fel de ţară lăsăm tinerilor de astăzi şi urmaşilor noştri?
Eu nădăjduiesc că veţi găsi în inimile şi în gândurile dumneavoastră răspunsul la această întrebare.
Vă mulţumesc!“
Speranţele cu care a intrat în politică i-au fost repede spulberate, iar una dintre marile dezamăgiri le-a avut atunci când s-a lovit de opacitatea mintal-patriotică a unui ministru al învăţământului, care refuzase, nu doar să vadă consecinţele dezastruoase ale unor politici antinaţionale în educaţie, învăţământ şi cercetare, ci şi să se ţină de cuvânt, atunci când i-a promis profesorului că-şi va face timp pentru o discuţie de fond asupra stării sistemului de învăţământ.
Fiind ales vicepreşedinte al Academiei Române, la începutul lunii mai 2014 a demisionat din Parlament, dar şi din partid. Cu acest prilej a declarat: „Aș fi vrut poate să pot spune că am făcut mai mult, oamenii așteaptă de la noi tot efortul. Cred însă că n-am dezamăgit pe nimeni. Să nu-i uităm pe oameni nici o clipă și nici datoria noastră față de ei“.
Academicianul Dinu C. Giurescu a trăit demn şi a oferit semenilor săi un model de demnitate dincolo de declaraţii. Tatăl, Constantin C. Giurescu a fost deţinut politic. Ca fiu de deţinut politic, nu şi-a putut împlini decât târziu vocaţia de istoric. În 1988 s-a stabilit in S.U.A., primind şi cetăţenia americană . În 1990 a revenit România, fiindcă aici era patria, ţara de care nu se putea despărţi…
Discursul public al academicianului cu cetăţenie americană este aşa cum îi dictează conştiinţa de român: „Ajunge cu târârea în genunchi în faţa celor puternici. Fără fermitate și demnitate în relația cu marile puteri nu putem obține nimic! Întotdeauna cei mari s-au înțeles între ei (…). Ţara arată ca un vapor în derivă. E o ţară în derivă, care se desface bucată cu bucată (…) şi, dacă va continua aşa, se va desface de tot. Tot ce s-a votat este pentru slăbirea suveranităţii României. Asta se va vedea la primul şoc care va veni din afară.
(…) O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin conlucrarea tuturor acestor factori. Este cazul României“.
Românii Vă datorează omagiul lor, domnule profesor, pentru marile lecţii de istorie predate ex catedra, prin luările Dumneavoastră de poziţie temerare, de vajnic combatant pe Frontul Apărării Neamului Românesc.
Salve Magister!
